trilobitul din noi

Stramosul omului, trilobitul, nu avea habar ce avea sa devina peste cateva milioane de ani. El plutea, asa, in supa primordiala, fara ganduri, fara vise, fara neimpliniri, si nici macar nu se gandea cine l-a creat si in ce scop. Mai tarziu, un pic mai tarziu, cu putin ajutor din afara sau nu, a aparut pe planeta o creatura ciudata, care fata de celelalte a inceput sa vrea sa-si faca viata mai buna. Nu mai era in supa, a incercat sa-si faca propria lui supa. Sa o modeleze, sa o transforme in sine insasi, pana va deveni oglinda tuturor aspiratiilor lui. Putin se gandea, visatorul, ca asta il va transorma si pe el. Atat de mult, incat, zeci de mii de ani mai incolo, nici n-a mai cautat raspunsurile in sine, ci in exteriorul lui. El nu s-a mai intrebat: cine sunt eu? El nu a mai cautat un sens. El doar s-a intrebat, ce pot sa am? Sau nu s-a mai intrebat deloc. Pana si iubirea a externalizat-o, a scos-o din interiorul lui, a agatat-o in piata publica si…nu s-a mai uitat spre ea. Stramosul lui, trilobitul, parca se uita si el de pe margine si dadea din cap spunand: tineretul din ziua de azi ntz ntz ntz.
De fapt trilobitul ar fi fost mandru, daca ar fi avut ganduri sau sentimente, sau macar voce, pentru ca, omul asta nou, ii semana foarte mult.

Posted by April 11, 2018 Leave a comment Category: Uncategorized

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *