A’Maelamin si Melamin

Asta cu aripile mi-a adus aminte de o povestire scrisa de mine prin 2004. asa ca o pun aici.

A’Maelamin si Melamin

A fost o data un baiat. Numele lui era Melamin. Casa lui erau stelele de pe cer, iar cand cobora pe pamant, acestea ii luceau in frumosii ochi negri, atunci cand se uita in sufletele celor din jur. Avea un par lung, ondulat, saten. O gura mica. Frumoasa, cu buze subtiri, iar cand zambea, cu el parca radea o intreaga lume. Avea o pereche de aripi albe, mari. Ii placea foarte mult sa stea printre stele, sa priveasca muritorii de jos, sa rada, sa se bucure de ei. Din cand in cand le daruia zambete de acolo de sus. Alteori se juca cu stelele. Le lua in maini si desena pe cer declaratii, idei, ganduri, apoi zbura pe deasupra muntilor cei mai inalti si arunca priviri trecatoare celor mai frumoase fete ale pamantenilor. O singura data a coborat si a zabovit mai mult. Ii placea noaptea pentru ca putea sa vada stelele. Asa ca privea mai tot timpul in sus. Zabovirea lui pe pamant s-a intamplat in momntul in care a auzit pentru prima oara chemarea ei. Ea se numea A’maelamin. Avea doi ochi ca doua perle negre dintr-un ocean fara fund. Un par ondulat si negru ii cadea peste umerii mici. Avea un chip de copil care a uitat sa imbatraneasca. II placea sa zboare. dar nu avea inca aripi. Asa ca se multumea sa priveasca stelele si sa viseze ca va ajunge acolo candva. Acolo l-a si vazut pe Melamin prima data. A sovait intai. Probabil avea rau de inaltime. Dar apoi, cand l-a vazut in toata stralucirea si frumusetea lui, l-a strigat cu toata puterea ei. El a stat si a privit. Intai a luat stelele in maini si i-a desenat chipul in cele mai frumoase culori si lumini. Apoi le-a pus sa se joace deasupra capului ei si sa-i cante frumusetea, binele din ea, copilaria, si visul. Apoi a luat-o de mana si a inaltat-o sus de tot. In cerurile sale. A dus-o la el acasa. Si i-a aratat lumea lui. Ea privea speriata minunile si refuza sa inteleaga. Iar el se uita, la fel de speriat, la minunile din interiorul ei. Perlele ei negre priveau in stelele lui. Apoi i-a admirat frumoasele aripi. El i-a spus ca ea nu are nevoie de aripi. Ca poate oricand zbura impreuna cu el. Dar ea se incapatana sa aiba aripile ei. Atunci a coborat-o pe pamant si timp de trei zile a disparut. A facut un tur al pamantului imprastiind zambete si speranta de pe crestele muntilor. A fugit de privirile oamenilor. Care-l ardeau. Si o cauta pe ea peste tot. In zborul lui s-a oprit la un moment dat si a vrut sa fuga din nou in cer. Sa o lase acolo, cu visele si dorintele ei. Dar, inainte de asta, s-a gandit sa vada cum e sa cobori un pic mai mult pe pamant. Si a incercat sa gaseasca alte perle negre in alti ochi. Dar ochii aceia nu aveau chemarea lui A’maelamin. Asa ca Melamin s-a urcat pe crestele unui munte, si-a smuls aripile de la locul lor si le-a aruncat. Apoi a coborat pe picioarele lui pana jos, la baza muntelui. Pentru ca nu era incaltat, au inceput sa-l doara picioarele. Si erau insangerate. Intr-un tarziu a ajuns iar langa ea. A primit-o in bratele lui (muritoare de acum) si A’maelamin a devenit alturi de Melamin un singur trup. Nemuritor. Cu timpul a observat ca privirea ei se stingea. Palea. Zambetul i se stramba intr-un strigat. Din ce in ce mai mult. La un moment dat i-a atins umerii si a observat ca acolo…crestea ceva. La inceput nu si-a dat seama ce erau acele doua iesituri din spatele ei. Cu timpul, Melamin a incetat sa mai priveasca stelele si cerul. Singurul lucru pe care il vedea in fata lui erau cele doua perle negre din ochii aceia frumosi…. ai ei…dar atat de goi uneori. In spatele lui A’Maelamin continua sa creasca …ceva. Ce erau ele? Nimeni nu putea sa-i spuna exact. Cu timpul a devenit evident ca ea nu mai cauta stelele in ochii lui ci pe cer. Intr-o seara a privit-o din spate. Si a vazut ce crestea acolo. Erau atat de mici. Dar erau…aripi. Atunci a inteles. A fugit cat a putut de repede pe creasta acelui munte dar oricat a cautat nu a mai gasit ce aruncase cu atat de mult timp in urma. S-a intors la A’Maelamin dar nu a gasit-o. A cautat-o pe pamant pana si-a pierdut orice urma de speranta. Atunci a ridicat, deznadajduit, privirea spre cer. Si acolo a vazut-o. Zburand in inalturile cerurilor. Dar, de multe ori, zborul ei era si foarte aproape de pamant. Atunci, Melamin a ridicat pumnul spre cer si a urlat la Zeus. I-a cerut aripile inapoi. Dintre stele a aparut figura lui. Pana si A’Maelamin a incremenit cand l-a vazut. Si Zeus i-a spus lui Melamin ca trebuie sa pribegeasca o perioada pe pamant, apoi isi va primi aripile, dar nu le poate folosi decat in a doua jumatate a fiecarei luni. Apoi a hotarat ca A’Maelamin sa-si foloseasca aripile doar in prima parte a lunii. Cand Melamin o cauta in cer, ea era pe pamant. Iar cand cobora pe pamant o vedea zburand printre stele. Zeus le-a spus: “Daca veti sti sa zburati si sa pasiti cu grija, s-ar putea ca intr-un anumit punct din timp sa va intalniti la mijloc. Dar pentru asta aveti nevoie de multa inelepciune”. Si lunile au trecut. In prima jumatate a lunii ea statea in ceruri si-l privea pe el cu cu mandrie, cu nemurire in priviri, si fugea de el, ca sa n-o traga in jos de acolo din ceruri. Iar el privea mereu stele si o cauta. In a doua jumatate a lunii Ea statea pe pamant si-l striga. De multe ori el nu-i auzea strigatul, iar atunci cand incerca sa ajunga la strigatul ei, o pala de vant il lua si-l ridica iar in inalturile cerurilor. Se spune ca noaptea inca-i mai poti auzi strigandu-se unul pe altul. Dar pe limbi diferite. Si nici unul din ei nu aude cu adevarat strigarea celuilalt. Fiecare crede ca doar el il cheama pe celalalt printre soapte. Se spune in legende, ca intr-o noapte cu luna plina, sufletele celor doi se vor intalni undeva in mijloc, intre el si ea, intre doua lumi atat de diferite dar atat de asemanatoare. Pentru ca cerul si pamantul sunt frati. Iar locul in care ei sunt meniti sa fie impreuna se afla undeva la mijloc. Intre cer si pamant. Intre A’Maelamin si Melamin

Tanase adrian

tanase

administrator

See author's posts